Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii.

Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice “voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viaţă sunt: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”.

Monahismul îşi află începuturile în primele secole de închegare şi de răspândire a creştinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depăşirea de sine, după dobândirea unei vieţuiri asemenea îngerilor. El doreşte fericirea sa şi fericirea semenilor săi, prin permanenta aspiraţie către starea de desăvârşire şi de apropiere de Dumnezeu.

Credincioşii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcuşurile cele duhovniceşti, chiar în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viaţa Sa smerita şi „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioşie faţă de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I şi ajutându- I cu dragoste de părinte şi de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai preţios dreptar duhovnicesc.

Viaţa de neprihănire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sf. Evanghelist Ioan, asprimea vieţii pustniceşti a Sf. Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, truditoarea muncă manuală a Sf. Apostol Pavel, „lucrător de corturi din Tarsul Ciliciei” (Fapte, 18, 3), au fost tot atâtea îndemnuri vii pentru cei care doreau să prisosească şi să meargă pe calea de aur în râvna lor sfântă de a „urma pe Domnul” (Matei, 16, 24).

Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte mulţi credincioşi creştini îmbunătăţiţi se depărtau de lume, retrăgându-se prin locuri mai liniştite, renunţând la viaţa de familie şi la bunurile materiale punând început „noii vieţuiri singuratice”, sârguindu-se în muncă şi rugăciune neîncetată şi supunându-se cârmuirii duhovniceşti a unuia dintre ei, mai iscusit în nevoinţă.

Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.

Chilia bătrânului –avvă- este lărgită, şi ea devine o mică mănăstire, cu viaţă de obşte sau semi -anahoretică. Astfel Isaia Pusnicul trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând o mică mănăstire. La fel, Sf. Antonie cel Mare deşi a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe fraţii care trăiau în mănăstire lângă Marea Roşie.

Monahismul este deci continuarea, fără alterare a credinţei primitive. Noi regăsim în viaţa Sf. Antonie chiar această semnificaţie: ”Mergând la biserică, după obiceiul său, el gândea în sinea lui, medita mergând cum Apostolii părăsiră totul pentru a urma pe Domnul, cum după Faptele Apostolilor, credincioşii vindeau bunurile lor, aduceau preţul de pe ele, îl puneau la picioarele apostolilor” (Viaţa lui Antonie 2).

Flacăra aprinsă în inima lui Antonie era continuarea focului depus în inima Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în măsura în care este efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care a pus pe primi creştini, în ziua Cincizecimii, să părăsească lumea pentru a forma prima Biserică, apoi a reînceput să ardă cu flăcări epoca martirilor, pentru a vădi puterea credinţei Bisericii şi care după aceea s-a fixat în viaţa călugărilor pentru a reînsufleţi inima Bisericii de fervoarea (entuziasmul, zel) credinţei primare fondată pe jertfa de sine şi pe renunţarea totală la lume.

Viaţa monastică este deci ultima formă luată de mărturisirea credinţei creştine, pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrină particulară a creştinismului, nici o treaptă de perfecţiune în credinţă, ci o imagine vie a mărturisirii creştine care rememorează sau reprezintă premisele credinţei ca răspuns la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când toţi părăseau bunurile lor, legăturile lor de rudenie şi casa lor pentru a se uni cu apostolii, după învăţătura Domnului.

Viaţa monastică reprezintă sau rememorează de asemenea demersul credinţei martirilor, când a trebuit să mărturisească pentru Hristos care şi-a dus crucea şi a suferit moarte în faţa lumii întregi. Viaţa monastică este o mărturie vie a credinţei arzătoare; ea reproduce fidel credinţa şi viaţa Bisericii primare. Ea este un model concret de viaţă creştină autentică, totalmente conformă cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea când noi vorbim de viaţa monastică, noi vorbim implicit de întreaga viaţă creştină autentică; şi când vorbim despre creştinismul adevărat, noi ne gândim la viaţa monastică ca una din realizările sale exemplare. În funcţie de tipul de viaţă monastică adoptat de călugări o mănăstire poate fi “de sine” sau “de obşte”.

Manastirile de obste (sau chinovii)-in acestea traiesc calugarii care au totul in comun banii, pamantul, imbracamintea si hrana, fiind condusi de un staret. In manastirile de obste nu se face lucru de mana, ci fiecare isi are ascultarea lui.